Satul Turcineşti este în ziua de azi sat de reşedinţă al comunei, fiind situat în partea dreaptă a râului Jiu. În componenţa sa intră şi cătunul Săiele.
Primele descoperiri de pe teritoriul comunei sunt mai vechi, aşa cum arată prof. Giurgiulescu, care, înainte de 1967, menţionează descoperirea unui cap de bour pietrificat în satul Cartiu. Astăzi, exponatul se află la Muzeul Judeţean Gorj. Tot în Cartiu, în 1988, într-o micromonografie a comunei, învăţătorul pensionar Dănău Grigore amintea locul numit „Jidovină”, în partea nordică a satului, pe dreapta pârâului Cărtior, pe un bot de terasă, oase, fragmente ceramice şi urme de locuinţă de tip bordei, plasate de domnia sa în epoca bronzului. Profesorul de istorie de atunci, Irod Vasile, preciza totuşi că nu au fost efectuate cercetări sistematice care să confirme afirmaţia învăţătorului Dănău.
Am efectuat şi noi periegheze în zona amintită, dar nu am găsit material arheologic din perioada menţionată. Nu negăm nici existenţa lor atunci, deoarece, în timp, precipitaţiile, vânturile, colmatarea şi muncile câmpului, puteau conduce la dispariţia lor.
În anul 1991, cu ocazia lucrărilor efectuate pentru realizarea canalului de scurgere a apei de pe dealul din apropierea satului, a fost descoperit un topor de piatră. Este de dimensiuni mici, cu orificiu de înmănuşare transversală, având culoarea gri deschis. Actualmente, toporul se află în colecţia Muzeului Judeţean Gorj, iar informaţia am primit-o de la V. Marinoiu.
Pe teritoriul satului Cartiu, într-un punct neprecizat clar, erau menţionate urme de ziduri şi monede romane. Informaţia este dată pentru prima oară, dl. Al. Odobescu, în al său Chestionar arheologic.
Totuşi, până astăzi pe teritoriul comunei, în special în satul respectiv, aceste afirmaţii nu au fost confirmate. Fie, în timp, zidurile au fost colmatate, fie informaţia lui Odobescu nu era corectă. Înclinăm, totuşi, spre prima variantă, deoarece zona comunei se afla în apropierea drumului care trecea prin Defileul Jiului, iar din 106, Dacia devenise provincie romană. Cu meticulozitatea care-i caracteriza, din punct de vedere al organizării, romanii nu aveau cum să nu acorde o atenţie sporită acestei zone. Motivul: pe aici trecea drumul militar şi comercial ce lega Oltenia de Transilvania. Tocmai de aceea au ridicat Castrul de la Bumbeşti-Jiu, pentru a controla zona, iar cercetările arheologice recente arată că, canabele (aşezări civile pe lângă castre) se întindeau de la castrul amintit până la Iezureni. Ori, în aceste condiţii, să fim precauţi în privinţa zidurilor romane amintite, dar de o circulaţie monetară în zonă indiscutabil se poate vorbi. Locuitorii de atunci ai comunei trebuiau să se integreze în viaţa economică a provinciei, iar una dintre condiţii era utilizarea monedelor. În timp, acestea au fost tezaurizate de localnici, fie înstrăinate, fie ţinute acasă. Bine ar fi ca în viitor să iasă la iveală şi acest lucru, se poate face numai cu ajutorul cetăţenilor de azi ai comunei.
După retragerea trupelor romane şi administraţiei din Dacia, în timpul împăratului Aurelian, cca. 271, autohtonii daco-romani au fost nevoiţi să se confrunte cu o nouă problemă: migratorii. Organizatoric, s-au grupat în obşti săteşti care controlau un anumit teritoriu. Vrând, nevrând, au intrat în contact cu migratorii şi au fost nevoiţi să le plătească acestora un tribut în natură (produse), deoarece circulaţia monetară scăzuse simţitor. Dacă situaţia devenea primejdioasă, atunci aveau unde să se ascundă, deoarece pădurile ofereau un adăpost relativ sigur.
Aici, în aceste zone de deal, s-a continuat procesul de formare a poporului român şi a limbii române, iar comuna Turcineşti este plasată tocmai într+o astfel de zonă.
Ne permitem să reamintim două opinii emise de doi din cei mai mari istorici români, deoarece sunt şi ironice, şi totodată întemeiate pe o logică istorică impecabilă.
V. Pârvan îşi formula foarte frumos opinia: „dacă mai adăugăm că ei (românii) sunt aşezaţi acum, în veacul al XIII-lea şi al XIV-lea, tocmai acolo şi numai acolo unde au fost aşezaţi strămoşii lor, daco-romanii, te cuprinde mirarea cum de n-au greşit după zece veacuri de lipsă de aici ca să aşeze ceva mai la dreapta ori ceva mai la stânga. Şi iarăşi, ce zapis (înţelegere) tainic vor fi avut ai noştri cu barbarii din părţile Daciei lui Traian ca, atunci când au venit iarăşi încoace, aceia să se dea binişor la o parte, ca oameni bine crescuţi, care, intrând în casă străină în lipsa proprietarului, pleacă îndată, cerându-le iertare, la întoarcerea lui înapoi.” Fină ironie! n.a.
Şi, continuându-l pe V. Pârvan, C.C. Giurescu afirma: „Bogăţia pământului carpato-danubian a făcut ca el să fie necontenit locuit de cele dintâi timpuri ale preistoriei, din paleolitic şi până astăzi. Un asemenea pământ care îţi dă hrană îmbelşugată şi variată, care cuprinde în adâncurile lui sare şi aur, spre a nu mai aminti celelalte bogăţii, un asemenea pământ nu se părăseşte. De aceea sunt naivi sau de rea credinţă cei care-şi închipuie că, la o poruncă a împăratului din Roma îndepărtată, ţăranii daco-romani şi-au părăsit ogoarele, casele şi tot rostul lor ca să se ducă peste Dunăre, în ţinutul mai sărac al Moesiei, tot atât de ameninţat de altfel. Aveau acasă tot ce le trebuia, au rămas deci pe loc şi au plătit birurile altui stăpân: năvălitorul german, slav sau asiatic, care n-aveau interes să-şi ucidă supuşii, fiindcă aceasta însemna să ucidă pe cei ce-l hrăneau, să-şi ucidă izvorul de venit, să-şi distrugă singura avere. Bogăţia pământului românesc este o chezăşie a continuităţii daco-romanilor în Dacia Traiană.”
Am socotit necesară, utilă, prezentarea celor două opinii exprimate de către istorici de marcă ai românilor, deoarece aberaţiile emise la adresa formării şi evoluţiei noastre, ating uneori hilarul. Pentru a convinge cititorul, să dăm un exemplu: Unii istorici, chiar etnografi maghiari, consideră că românii s-ar fi înmulţit repede deoarece erau ciobani şi ar fi ajuns astfel să predomine numeric celelalte populaţii. Mai pe înţelesul cititorilor, consumând produsele oferite de bietele animale, românii ar fi devenit mai virili şi astfel în Transilvania îi depăşim numeric pe unguri. Personal, nu am nimic cu maghiarii, dar de ce au emis astfel de aberaţii, ce-au avut cu ciobanii şi oile noastre? Să ţină minte un lucru: ciobanii sunt oameni harnici şi deştepţi şi nu le mai faceţi astfel de complimente că, Doamne fereşte, îşi cer şi ei autonomia „mioritică”!
Lăsând la o parte gluma, suntem obligaţi să abordăm câteva aspecte legate de perioada de început a feudalismului românesc. Pe tot cuprinsul ţării, mă refer la spaţiul sud şi est carpatic, este atestată cultura Dridu, specifică feudalismului timpuriu. La noi în Gorj, din păcate, astfel de vestigii lipsesc aproape cu desăvârşire. În anul 1980 un colectiv de la Institutul de Arheologie din Bucureşti, format din regretatul Radu Popa, Nicolae Conovoici şi Ion Chicideanu, au efectuat o serie de periegheze (cercetări pe teren) în judeţul nostru. Pe lângă alte fragmente ceramice pe care le-au descoperit, R. Popa a identificat undeva în zona Runcului şi un fragment ceramic pasibil să aparţină culturii Dridu. Atât!
De atunci şi până acum lucrurile nu s-au îmbunătăţit, fapt explicabil şi prin „politica” practicată în arheologie: tracismul şi dacismul. Promovată la indicaţiile lui Nicolae Ceauşescu şi având în Institutul de Tracoligie din Bucureşti, condus de Dumitru Berciu, un instrument pentru aplicarea acestei orientări, ea va produce pe termen lung grave consecinţe arheologiei şi istoriei românilor. Explicaţia: aproape toate fondurile au fost alocate pentru studierea acestor situri arheologice, celelalte fiind neglijate. Am văzut personal în anul 1982 la Bistreţ, judeţul Dolj, la cca. 1 km. de Dunăre, o necropolă de secolul V făcută praf datorită arăturilor. Motivul: Muzeul Judeţean Dolj ştia de existenţa ei, dar nu avea fondurile necesare pentru a efectua săpături. În cazul comunei Turcineşti nu se poate pune problema pe seama arăturilor, ci mai degrabă pe acea „politică” amintită anterior şi care i-a obligat pe cercetătorii Muzeului Judeţean Gorj să se axeze pe alte orientări.
Avem, mult mai târziu, un document care, oarecum, poate implica şi teritoriul comunei Turcineşti. Este vorba despre Diploma Cavalerilor Ioaniţi, emisă de regele maghiar Bela al IV-lea în 1247, în care ne este prezentată situaţia existentă la sud de Carpaţi după invazia tătară din 1241. Documentul ne atestă existenţa Ţării Severinului, a două voievodate, Litovoi (în nordul Gorjului) şi Seneslau (pe Argeş), precum şi prezenţa a două cnezate, unul al lui Farcaş (Vâlcea) şi altul al lui Ioan (Romanaţi).
Pe noi ne interesează voievodatul lui Litovoi, deoarece mulţi cercetători apreciază că acesta îşi avea reşedinţa pe lângă Curtişoara, unde precis, nu se ştie, dar ne oferă posibilitatea ca pentru secolul XIII să putem încadra din punct de vedere politic, apartenenţa comunei Turcineşti.
Dacă voievodul respectiv îşi avea reşedinţa la Curtişoara, atunci cu siguranţă teritoriul comunei intra sub autoritatea sa. Este doar o opinie, mai multe afirmaţii nu se pot face datorită lipsei documentelor.
A urmat o perioadă, îi putem spune „întunecată”, datorită lipsei de informaţii referitoare la satele şi comunele gorjene. Are loc revolta lui Litovoi din 1277 (?) împotriva coroanei maghiare, descălecatul lui Negru-Vodă din Făgăraş, domnia lui Basarab I (1310-1352) soldată cu întemeierea statului medieval şi obţinerea independenţei Ţării Româneşti.
Între stat şi biserică, în Ţările Româneşti, a existat permanent o strânsă legătură. Întemeierea Mitropoliilor la 1359: N. Alexandru, cea de la Curtea de Argeş, iar Vladislav Vlaicu, în 1370, pe cea de la Severin. Cu sprijinul domniei apar primele mănăstiri, una dintre ele fiind Tismana, iar domnitorii caută să le înzestreze cu cât mai multe moşii. În acest context putem beneficia de informaţii despre comuna Turcineşti, una din cele mai vechi comune din judeţ.
Considerăm necesară prezentarea, pe scurt, a personalităţii domnitorului Dan al II-lea (1422-1431) , deoarece în timpul său este emis documentul din 5 august 1424, în care este amintit pentru prima oară satul Turcineşti.
5 august 1424
„Pentru că eu, în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul, Io Dan voevod, din mila lui Dumnezeu, domn a toată ţara Ungrovlahiei, la începutul domniei mele, dăruite de Dumnezeu, am aflat o mănăstire în ţara domniei mele la locul numit Tismana, pe care sfântrăposatul bunicul domniei mele, Io Radu voevod, a ridicat-o din temelie şi sfântrăposatul bunicul domniei mele, Ioan Dan voevod, a întărit-o cu multe lucruri. De aceia, a binevoit domnia mea, ca precum în domnie, aşa şi în aceasta să fiu urmaşul lor şi să înnoiesc aşa pomana părintelui domniei mele, pentru viaţa şi mântuirea domniei mele, acest hram al preasfintei stăpâne, născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, să-l întăresc cu toate darurile şi veniturile şi se împlinesc cele neîmplinite. Nu numai acestea, dar şi câte au dăruit acestei mănăstiri bunicul meu şi părintele meu, toate să le întăresc şi să le împuternicesc pentru slava lui Dumnezeu şi spre lauda şi cinstea preaslăvitei stăpânei noastre, născătoare de Dumnezeu, ca s-o aflu pe ea întăritoare şi ajutătoare în viaţa domniei mele, iar în ziua cea cumplită, mijlocitoare pentru viaţa veşnică.
Mai întăreşte şi domnia mea cele dăruite de sfântrăposaţii părinţii domniei mele: satul Vadul Cumanilor cu Toporna şi vama de la Calafat şi balta Bistreţ de la Topliţa până la Gârla Repede, mai sus de Covaciţa şi pe lângă ele, satele Hârşova cu Sălcişor şi Tismana, câtă a fost Ligăcească şi Ruşească şi grâul de la judeţul Jaleş, 400 de găleţi pe fiece an şi burdufuri de brânză 35 şi 10 caşcavale şi 10 burdufuri de miere şi 10 postavuri de îmbrăcăminte şi 10 postavuri de încălţăminte.
Pe lângă aceasta, dăruieşte domnia mea satul Ceaurii şi Duşeşti şi Ungurei şi cu ce a cumpărat în zilele domniei mele popa chir Agaton de la Stanciul, fiul lui Maher, şi i-a dat un cal bun şi 2 cupe şi 2 linguriţe şi un brâu de argint, şi Ploştina şi Leurda şi Cireşelul şi Turcineşti şi Jarcovăţ cu Potoc şi Şuşiţa cu Novoselţi şi la Blatniţa satul Pesticevo, pe care l-a dăruit lelea domniei mele, doamna Calinichia, şi satul Sogoi pe care l-a dăruit Lucaci ban şi Bistriţa cu vama şi Sagavăţ, pe care l-a cumpărat popa Nicodim de la Dan voevod şi moara de la Bistriţa, pe care a dăruit-o lelea domniei mele.
După aceasta, întăresc ceea ce a dăruit sfântrăposatul unchiul domniei mele, Vladislav voevod, sfântului Antonie de la Vodiţa: satul Jidovştiţa şi moara de la Bistriţa şi vârtejul de la mijloc întreg la Porţile de Fier şi de la 8 pescării zeciuială şi Dunărea de la padina Orehova până la hotarul Ruşavei şi Vodiţa Mare de la Dunăre cu seliştea Bahnei cu nucii şi cu livezile şi Elhoviţa toată şi Terovăţul şi satul Varovnic şi cu hotarul, pe care l-a dăruit domnia mea şi satul Podenii cu hotarul.
Acestea toate le dărueşte şi le întăreşte domnia mea cu toată porunca şi întărirea, să fie nemişcate şi neschimbate, cât va trăi domnia mea şi cât vor trăi rudele domniei mele.
De asemenea şi satele să le fie slobode de toate muncile şi ţiganii, 40 de sălaşe, să fie slobozi de toate muncile şi dările şi veniturile domniei mele.
Pe lângă aceasta, porunceşte domnia mea ca călugării din amândouă mănăstirile să fie de sine stătători şi după moartea cârmuitorului, nimeni să nu aşeze un cârmuitor, nici însumi eu, voevodul Dan, nici altul dintre cei de după mine, numai ei singuri să puie pe cine vor binevoi, nici să se strice rânduiala şi datina lui Nicodim şi porunca mea. Cine ar îndrăzni, măcar şi însumi domnia mea sau cine va sta domn pe urma mea şi va căuta să strice această întărire şi poruncă a domniei mele şi datina lui Nicodim, pe acela să-l nimicească Dumnezeu la cumplita judecată şi să-i fie potrivnică preasfânta stăpână, născătoare de Dumnezeu şi să fie blestemat de sfintele 7 soboare ecumenice şi să fie părtaş cu Iuda şi cu Arie şi cu toţi cei ce s-au lepădat de domnul şi cu acei Iudei care au strigat asupra mântuitorului nostru Iisus Hristos, sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, ceea ce este şi va fi în veci, amin.
Şi s-a scris în anul 6932 (1424), indiction 2, luna August 5.
Io Dan voevod, din mila lui Dumnezeu, domn”.
Este fiul lui Dan I (1385-1386), fratele lui Mircea cel Bătrân, care domnise înaintea marelui voievod şi vine la conducerea ţării într-un moment în care turcii exercitau mari presiuni asupra acesteia. Cu toate că este nepotul lui Mircea cel Bătrân, Dan al II-lea este nevoit să lupte cu unchiul său, Radu Praznaglava (Chelul), care era sprijinit de turci. Politica sa antiotomană îl determină pe sultan să iniţieze o campanie împotriva lui. Dan obţine în plus o victorie categorică pe 26 februarie 1423 asupra otomanilor, izvoarele vorbind de cca. 36000 de turci morţi. Praznaglava revine, îl învinge pe domnitor şi acesta este nevoit să-şi caute adăpost în Transilvania, unde cere ajutor maghiarilor. Domnia lui este un şir neîntrerupt de lupte cu turcii, fiind când învingător, când învins. Poate vă veţi pune întrebarea ce legătură au toate acestea cu satul şi comuna Turcineşti? Legătura este clară, simplă şi logică. Niciodată un rege maghiar n-ar fi ajutat un domnitor român decât dacă acesta îi recunoştea suzeranitatea, ceea ce Dan al II-lea va şi face. Ori, tocmai în acest context, şi dorinţa regelui maghiar de a-şi face simţită autoritatea, satul Turcineşti are onoarea de a fi amintit într-un document din 28 octombrie 1428. Vom vedea ulterior de ce era regele maghiar de acest şi de altele şi, atunci lucrurile vor deveni mai clare.
Sunt două originale slave ale acestui document, scrise pe pergament, cu peceţi atârnate. Traducerile româneşti datează din 1844, 1845 şi 1862. Ele se găsesc la Arhivele Statului Bucureşti, S 1, nr. 25.
Data emiterii documentului este de 5 august 1424, Probabil la Curtea de Argeş.
Domnitorul reînoieşte mănăstirii Tismana toate daniile anterioare făcute de bunicul său şi tatăl său (Dan I), exprimarea fiind clară: „dar şi câte au dăruit acestei mănăstiri, bunicul meu şi părintele meu.” Alte sate date drept danie sunt Vadul Cumanilor cu Toporna, Hârşova cu Sălcişor şi Tismana, Ceaurii, Duteştii, Ungurei, Ploştina, Leurda, Cireşelul, Turcineşti, Jarcovăţ, etc.
Tot acest document atestă judeţul de Jaleş şi dările pe care trebuia acesta să le dea: 400 de găleţi de grâu, 35 de burdufuri de brânză, 10 postavuri de îmbrăcăminte şi 10 postavuri de încălţăminte. Nimeni, pe timpul domniei sale, iar după, rudele, nu aveau voie să atingă aceste danii.
Generos, domnitorul scuteşte satele respective de orice obligaţie faţă de domnie: „Satele să fie slobode de toate muncile, atât ţăranii, cât şi cele 40 de sălaşe de ţigani.”
O hotărâre extrem de favorabilă pentru călugări este cea care preciza: „călugării din amândouă mănăstirile (probabil se referă la Vodiţa, n.a.), să fie de sine stătători, având dreptul de a-şi alege singuri „cârmuitorul” (stareţul).
Blestemul de la sfârşitul documentului este cumplit: „Cine va sta domn, pe urma mea şi va căuta să strice această întărire şi poruncă a domniei mele şi datina lui Nicodim, pe acela să-l nimicească Dumnezeu la cumplita judecată şi să-i fie potrivnică preasfânta stăpână, născătoare de la Dumnezeu şi să fie blestemat de sfintele 7 soboare ecumenice şi să fie părtaş cu Iuda şi cu Arie şi cu toţi cei ce s-au lepădat de domnul şi cu acei Iudei care au strigat asupra mântuitorului nostru Iisus hristos, sângele lui asupra lor şi copiilor lor, ceea ce este şi va fi în veci, amin!”
Pe lângă strânsa legătură existentă între cele două instituţii, Domnia şi Biserica, acest document este certificatul de atestare, de naştere, al satului, implicit, mai târziu, a comunei Turcineşti. Cu siguranţă însă, existenţa satului Turcineşti poate fi postată cu mult înainte de 1424!
Se cuvine, pe scurt, să menţionăm câteva momente din istoricul Mănăstirii Tismana, de numele căreia se leagă atestarea comunei. Purtând hramul Adormirii Maicii Domnului, a fost începută construirea ei de către călugărul Nicodim, în timpul domnitorului Radu I şi terminată de domnitorul Dan I. Biserica mănăstirii a fost refăcută de Radu cel Mare şi terminată de domnitorul Neagoe Basarab.
Dan I (1385-1386) este cel care va reuşi terminarea Mănăstirii Tismana. Faptul este consemnat într-un act din 27 iunie 1387, în care Mircea cel Bătrân afirma că mănăstirea Tismana a fost ridicată din temelii de „sfânt răposatul părintele domniei mele Io Radu Voievod” şi acelaşi document menţionează că Dan I a şi înzestrat-o cu diverse averi: „sfânt răposatul fratele domniei mele, Io Dan Voievod.”
Dan al II-lea (1422-1431) este voievodul în timpul căruia este emis documentul din 5 august 1424, în care pentru prama oară este menţionat satul Turcineşti. Pe toată durata domniei sale a purtat lupte cu turcii, uneori ieşind victorios (26 februarie 1423), alteori fiind înfrânt. În consecinţă, este nevoit să ceară ajutor regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, devenind astfel vasalul acestuia. Vom vedea, puţin mai încolo, că Sigismund de Luxemburg profită de acest lucru, emiţând şi el un document în care este reamintit satul Turcineşti.
Al doilea document care atestă existenţa satului Turcineşti, datează din 28 octombrie 1428 şi emis la Bratislava, de către Sigismund de Luxemburg. 11
28 octombrie 1428, Bratislava.
Sigismund, din mila lui Dumnezeu, împăratul romanilor şi regele Ungariei şi rege al cehilor şi al Dalmaţiei Fruşice şi al ţării Croaţiei şi al altor ţări. Aceasta dau de ştire tuturor credincioşilor noştri, fruntaşilor bisericeşti şi tuturor vlastelinilor şi şpanilor şi pârcălabilor şi nobililor şi oricărui om şi mare şi mic, care ţine de mine şi mă ascultă şi este credincios sfintei coroane şi Ţării Ungureşti şi pe mine mă voieşte spre bine: fiecare să se ferească şi să nu fie volnic să împiedice întru nimic mănăstirile popii Agathon, a sfântului Antonie de la Vodiţa, şi a preasfintei născătoare de Dumnezeu de la Tismana, pentru că le-am dat bunăvoinţa mea şi i-am primit în credinţa mea. Voia pe care au avut-o mai înainte, şi acum: să le fie slobode şi sate şi toate hotarele ce au şi vii şi mori şi nuci şi livezi, toate să le fie slobode şi de uric şi nimeni să nu aibă voie să-i împiedice întru nimic.
Şi acesta este numele satelor bisericeşti de lângă mănăstirea sfântului Antonie de la Vodiţa: Jidovştiţa şi Şuşiţa şi Preaclecevţi şi Potoc şi Jarcovăţ şi pe Vodiţa, Bahninţi şi Elhoviţa şi în judeţul de Baltă, la Dunăre, Vadul Cumanilor şi în Blatniţea, Saghiavăţ şi Pesticevo şi Toporno şi Sogoino şi în faţa Ţibrei, balta numită Bistrăţ şi pe lângă ea două sate, amândouă Calugherovţi, şi în judeţul Jaleş, satele Ploştina şi Cereşevo şi Turcinovţi şi Leurda şi în Jiu, Pecaleşti şi Obăialeşti şi Valea Largă şi Strâmta, şi pe Jiu, satul Ceauri şi Ungureni şi Duşeşti şi pe Tismeana, satul Tismena şi Sîrbişori, şi pe Izvarnea, Podeni şi pe Jaleş, Arcani şi Tamaşişti şi Baleşti şi Rasov.
Şi încă am aflat adevăr, că şi mai înainte Bistriţa a fost bisericească şi pentru rugămintea lor şi dreaptă credinţă şi aceasta le-am dat-o popii Agathon şi mănăstirilor, să le fie ocină şi să le fie uric cu tot ce ţine de Bistriţa, hotarul şi vama de mărfuri şi de trecere să fie a popii Agathon şi a călugărilor Vodiţei şi Tismenei, să fie volnici peste tot, câte sate mai sus scrise au şi hotare şi livezi şi mori şi în Severin şi în Bistriţea şi în orice loc ce este al acelor mănăstiri şi ce ţine de ele, toate să le fie slobode şi de uric, de acum şi în veci şi nimeni să n-aibă voie să-i împiedice cu ceva, cine nu ar vrea să mă aibă pe mine cu rău. Aceasta fiecăruia spun, şi celor de acum şi celor de apoi, cine vor fi slugile mele şi după noi şi în veci, să nu aibă voie nimeni să-i împiedice, nici pe omul lor, nici marfa şi ce cumpără şi ce vând şi pe uscat şi pe apă şi pe oriunde umblă oamenii lor cu marfa lor, în nici un loc să nu plătească vamă, ci să umble slobod.
Şi pescăriile şi vîrtejurile ce au la Dunăre, toate să le fie slobode cum au fost mai înainte, aşa să fie în veci mănăstireşti şi popii Agathon şi cine va fi după dânsul şi călugărilor lui, care vor fi în acele mănăstiri, ordinul lor, fraţii săraci, pe care i-am luat să-i păzim şi să-i apărăm, pentru slujba şi dreapta credinţă cu care ne slujesc cu dreaptă credinţă. Şi ei să rămână în credinţa lor şi să-şi păstreze legea lor în bisericile lor şi nimeni să nu aibă voie să-i turbure sau să-i prigonească pentru legea lor. Pentru aceasta, le-am dat credinţa mea şi a întregii Ţării Ungureşti şi a tuturor celor care cred în sfânta coroană şi pe mine cine mă vrea cu bine şi cine va fi după noi.
Şi încă am aflat adevăr, că părintele despotului Ştefan, cnezul Lazăr, a dat acelor biserici sate în Ţara Sîrbească, pentru sufletul său, preasfintei născătoare de Dumnezeu de la Tismana şi sfântului părinte Antonie de la Vodiţa, satele numite: târgul Kiselevo cu vama şi viile şi livezile şi cu tot hotarul şi venitul, slobod; de asemenea şi alte sate: Popovţi şi Mariiane şi Drămni pe Mlava şi Clicevăţ pe Dunăre şi acele sate le-a dat cu vii şi mori şi ogoare şi livezi şi cu tot hotarul şi venitul, slobode, să fie ale bisericilor preasfintei născătoare de Dumnezeu de la Tismana şi a sfântului părinte Antonie de la Vodiţa şi ale popii Nicodim şi cui va fi după dânsul, de acum şi în veci şi călugărilor lor, care vor locui în acele biserici. Şi nimeni să nu cuteze să-i împiedice sau să-i turbure. De aceea şi eu le-am dat acele sate, să le fie slobode şi de uric, cu tot venitul, de acum şi în veci.
Şi astfel vorbeşte înălţimea mea tuturor credincioşilor noştri, vlastelinilor şi şpanilor şi pârcălabilor şi vameşilor şi harmiţilor, fiecare să se ferească de călugării lui Agathon şi de omul lui şi de bunurile lui şi de marfa lui şi orice duc în care sau poartă sau mână şi pe apă şi pe uscat şi peste tot, să umble slobozi şi nicăieri să nu plătească vamă, de acum şi în veci şi nimeni să n-aibă voie să-i turbure întru nimic, cine nu vrea să mă aibă cu rău. Aceasta fiecăruia îi spun şi celor de acum şi cine vor fi apoi slugile mele şi după noi şi în veci cine va fi.
Şi cine va citi această carte a mea, iarăşi să o dea aceluia în mână, de la care a luat-o.
S-a dat această carte popii Agathon, la Pojun, luna octombrie 28 zile, după naşterea lui Hristos, anul 1429, iar de când sunt rege al Ţării Ungureşti, anul 43, iar de când sunt împărat al romanilor, anul al nouăsprezecelea, al cehilor, al zecelea.
Eu, împăratul romanilor, am spus cu limba mea să se dea această carte.
Pe lângă satele amintite în documentul din 5 august 1424, Turcineştiul fiind amintit aici sub denumirea de Turcinovţi, aflăm şi alte lucruri interesante. Despotul Serbiei, cneazul Lazăr, a mănăstirilor Tismana şi Vodiţa, târgul Kiselevo cu vama şi viile şi livezile şi cu tot „hotarul şi venitul slobod”, satele Popovţi, Mariiane, Drămni (pe Mlava) şi Clicevăţi (pe Don), cu vii, mori, ogoare şi livezi. Tot venitul, dările care urmau să fie ridicate, erau date celor două mănăstiri. Practic, atât satele româneşti, cât şi cele sârbeşti, sunt , adică beneficiau de dreptul de imunitate, domnia, respectiv oamenii regelui neavând dreptul să intervină pe proprietăţile celor două mănăstiri. Documentul are trei copii: două contemporane pe hârtie şi una din sec. XVIII, probabil falsă, pe pergament. A avut 4 traduceri în 1729 şi una în 1844.
Oamenii mănăstirilor aveau şi un alt privilegiu: „nicăieri să nu plătească vamă”, atât pe apă, cât şi pe uscat. Textul : „cine nu vrea să mă aibă cu rău”, deci toţi trebuiau să-i îndeplinească decizia fără drept de împotrivire.
După felul în care se exprimă regele, ai zice că la acea vreme Turcineştiul făcea parte din Ungaria. Am caracterizat, pe scurt, mai înainte, domnia lui Dan al II-lea şi am văzut în ce context politic extern trebuia să conducă. Turcii îl ameninţau, iar resursele limitate ale ţării nu-i permiteau să reziste singur în faţa duşmanului. În consecinţă, a fost nevoit să accepte suzeranitatea lui Sigismunt de Luxemburg, devenind vasal (supus, subordonat) al acestuia. Regele Ungariei nu stăpânea efectiv Ţara Românească, ci doar o domina politic, ţara îşi păstra autonomia, iar Turcineştiul nu era sub stăpânire maghiară.
Situaţia se schimbă radical, pentru satul Turcineşti, pe 16 septembrie 1430, printr-un hrisov emis la Argeş. Originalul documentului este slav, pe pergament, cu pecete atârnată şi a cunoscut o traducere românească în 1845.
16 septembrie 1430, Argeş
Eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, Io Dan mare voevod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind în toată ţara Ungrovlahiei şi al părţilor de peste munţi, a Amlaşului şi Făgăraşului herţeg. A binevoit domnia mea, cu a sa bunăvoinţă, cu inimă curată şi luminată şi am dăruit hrisovul de faţă cu frumoasă faţă şi preacinstit, deasupra tuturor cinstelor şi darurilor, slugilor domniei mele Stoica şi Dimitru şi Vâlcsan şi Mihală şi Petru şi Şişman, ca să le fie satele Ciurileşti şi Amarul şi Dâmbova şi Turcineşti şi jumătate din Balomireşti, de ocină şi de ohabă, lor şi copiilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor, începând de la vama oilor, de vama porcilor, de albinărit, de găletărit, de vânărici, de dijme, de gloabe, de cositul fânului, de cărături, de podvoade şi de celelalte slujbe şi dări, mari şi mici, de toate acestea să le fie de ohabă. Şi să nu cuteze să-i turbure nici sudeţ, nici globnic, nici birari, nici dintre celelalte slugi şi dregători ai domniei mele, trimişi pentru slujbele şi muncile domniei mele.
Şi împiedicându-i pe ei sau oamenii lor, unul ca acela va primi mare rău şi urgie de la domnia mea, ca un călcător şi neascultător şi necredincios şi batjocuritor al acestui hrisov al domniei mele.
Încă şi după moartea domniei mele, pe cine va alege domnul (Dumnezeu să fie domn) al Ţării Româneşti, dacă va cinsti şi va întări acest hrisov al domniei mele şi pe acela domnul Dumnezeu să-l cinstească şi să-l întărească în domnia lui; dacă va nimici şi va călca, pe acela domnul Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă aici şi în veacul viitor şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie şi cu acei Iudei care au strigat asupra lui Hristos Dumnezeu, mântuitorul nostru, sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, precum este şi va fi în veci, amin.
Şi martori: jupân Badea vornic, jupân Sarandino, Coico logofăt, Balea paharnic, Negrilă spătar, Stan stolnic, Stoica comis.
S-a scris la Argeş, luna septembrie 16 zile, în anul 1430, indiction 9.
Io Dan voevod, din mila lui Dumnezeu domn.
Dacă în 1424, Turcineştiul aparţinea mănăstirii Tismana, în 1430 are alt statut: „slugilor domniei mele Stoica şi Dimitru şi Vîlcsan şi Mihală şi Petru şi Şisman, ca să le fie satele Ciurileşti şi Amarul şi Dâmbova şi Turcineşti şi jumătate din Balomireşti, de ocină şi ohabă, lor şi copiilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor.” De la acea dată Turcineştiul devenea proprietatea unuia dintre boierii amintiţi mai sus. Să fi uitat domnitorul de blestemul pe care-l puse la sfârşitul hrisovului din 1424? Se vede că da, din moment ce satul nu mai aparţinea mănăstirii, sau cel puţin o parte a satului nu-i mai aparţinea.
Basarab cel Tânăr (Ţepeluş) (1477-1481) este nepotul lui Dan al II-lea, având porecla de Ţepeluş, care provine de la imitarea lui Vlad Ţepeş, cel ce avea drept pedeapsă favorită pentru cei care nu-i ascultau poruncile, furau sau trădau, tragerea în ţeapă. Dar în ce priveşte realizările din timpul domniei, este o umbră palidă a „aprigului său predecesor”. Are şi ghinion: este contemporan cu Ştefan cel Mare şi fiind în graţiile turcilor, va avea conflicte cu acesta, iar Ştefan nu era domnitorul care să ierte. La Râmnic, pe 15 octombrie 1481, turcii şi muntenii suferă o înfrângere categorică. În ţară, cât de iubit a fost, concluzionaţi şi dumneavoastră: a fost omorât de boierii mehedinţeni la Glogova, în Oltenia.
Satul Turcineşti este amintit ulterior în documentul din 18 ianuarie 148013, prin care Basarab cel Tânăr lui Ticuci şi fraţilor lui mai multe sate şi părţi de sate. Din proprietatea boierilor amintiţi anterior, el este luat şi dat de către domnitor, care preciza în hrisov: „le-am dat domnia mea lui Ticuci şi Dobrei de zestre.”
18 ianuarie 1480, Bucureşti.
În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Basaraba cel Tînăr voievod şi domn, fiul bunului Basarab voievod, din mila lui Dumnezeu, şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei, încă şi al părţilor de peste munţi, herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului.
Şi iarăşi să le fie lui Ticuci cu fraţii săi Băronii, pentru că au cumpărat de la Stăneasa şi de la copiii ei, pentru 400 aspri. Şi iarăşi să le fie lui Ticuci cu fraţii săi Cepturile, partea lui Cojoc şi Goleştii toţi cu ţiganii, căci s-a ridicat Ticuci cu fraţii săi de au cumpărat de la domnia mea, pentru 80 de florini şi Brăşti, partea lui Manciu şi Baeşti şi Turcineşti de la Ablaniţa, pentru că le-am dat domnia mea lui Ticuci şi Dobrei de zestre.
Prin hrisovul de 9 ianuarie 1562 14, dat la Bucureşti de Petru voievod, satul este din nou în proprietatea mănăstirii Tismana.
9 ianuarie 1562, Bucureşti
Din mila lui Dumnezeu, Io Petru voevod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului Mircea voevod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei şi dumnezeeştii mănăstiri, numită Tismana, unde este hramul uspeniei preasfintei născătoare de Dumnezeu şi cinstitului părinte egumen Ioan arhimandritul şi tuturor cinstiţilor călugări, care trăiesc în acest sfânt lăcaş, ca să le fie lor satele anume: Bahna şi Ploştina şi Leurda şi Cireşelul şi Turcineşti şi Grozeştii şi cu tot hotarul, pentru că le sunt vechi şi drepte ocine ale sfintei mănăstiri.
De asemeni au jurat şi au umblat oamenii din Merişani cu 12 boieri şi cu hotarnic dinaintea lui Petraşco voevod de au luat ocina din Turcineşti a sfântei mănăstiri; iar călugării au luat lege dinaintea lui Petraşco voevod 24 boieri şi hotarnic, de au jurat peste legea oamenilor din Merişani, că nu au Merişanii nici un amestec asupra ocinei din Turcineşti. Şi au întocmit hotarele iarăşi pe unde au fost. Şi aşa au rămas oamenii din Merişani de lege dinaintea lui Petraşco voevod.
Pentru aceea, am dat şi domnia mea sfintei mănăstiri şi dumnezeeştilor călugări, ca să le fie aceste toate sate şi ocine şi ohabă şi de nimeni neclintit, după spusa domniei mele.
Iată şi martori am pus domnia mea: jupân Neagoe mare ban al Craiovei şi jupân Nedelco mare vornic şi jupân Bogdan mare logofăt şi Stan spătar şi Iane vistier şi Bărcan comis şi Ivancea stolnic şi Manea paharnic şi Ivan mare postelnic. Ispravnic Bogdan mare logofăt.
Şi eu, Mihul, care am scris în Bucureşti, luna ianuarie 9 zile, de la Adam în anul 1562.
Io Petru voevod, din mila lui Dumnezeu, domn.
Documentul atestă şi un eveniment neplăcut pentru călugări şi anume faptul că oamenii din Merişori, cu ajutorul a 12 boieri şi a unui hotarnic, reuşesc în faţa lui Pătraşcu Voievod să ia satul mănăstirii. Călugării, buni cunoscători ai legilor, vin în faţa aceluiaşi domnitor cu 24 de boieri (jurători) şi un hotarnic, arătând faptul că satul nu a fost al celor din Merişani, reuşind astfel „au întocmit hotarele iarăşi pe unde au fost”. Şi aşa au rămas oamenii din Merişani de lege dinaintea lui Petraşcu Voievod. Satul rămânea al mănăstirii.
În 1624, pe 5 iunie, domnitorul Alexandru 15:
5 iunie 1624, Târgovişte
Din mila lui Dumnezeu, Io Alexandru voevod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului şi milostivului Radu voevod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Buzea din Curte şi cu fiii săi, câţi îi va da Dumnezeu, ca să-i fie ocină la Turcineşti, însă partea lui Vladu toată, din câmp şi din pădure şi din apă şi cu două răzoare de vie în deal şi din vatra satului de pretutindeni oricât se va alege de peste tot hotarul, pentru că a cumpărat Buzea această ocină de la Vlad, pentru 2300 aspri gata. Şi iar a cumpărat Buzea de la Pătru şi de la Neagoe, fiii lui Ion, din Turcineşti 6 răzoare de vie în deal, pentru 1800 aspri gata. Şi iar a cumpărat Buzea în dealul Carteului două răzoare de vie de la vărul său Stoica, pentru 300 aspri gata, în zilele lui Şerban voevod.
Şi au vândut ei de a lor bunăvoie şi cu ştirea tuturor megiaşilor din sus din jos şi din jurul locului. A avut şi cartea lui Şerban voevod pe aceste dedine, dar au pierdut-o de răutăţi.
Şi au fost atunci, la întocmirea lor, mulţi oameni buni martori, anume: din Turcineşti, Stanciul Şuşescul şi Leca şi Ghiuoca şi din Orbi, Dadiul şi din Carteu, bătrânul Stoica şi din Curte, Stoica. Şi a data adălmaş 10 vedre de vin.
Pentru aceasta, am dat şi domnia mea lui Buze ca să-i fie ocină, dedină şi de ohabă fiilor şi nepoţilor şi strănepoţilor, şi de nimeni neclintit, după porunca domniei mele.
Iată dar şi martori am pus domnia mea: jupân Papa mare vornic şi jupân Stoica mare logofăt şi jupân Fiera mare vistier şi jupân Necula mare spătar şi jupân Vartolomi mare stolnic şi jupân Bratul mare comis şi jupân Gherghe mare paharnic şi jupân Dumitrachi mare postelnic. Şi ispravnic Stoica mare logofăt.
Şi am scris eu, Lepădat logofăt, în cetatea Târgovişte, luna iunie 5 zile şi de la Adam până acum la această scriere, cursul anilor, în anul 1624.
Io Alexandru voevod, din mila lui Dumnezeu, domn.
Tot din secolul al XVII-lea, provine un document aflat la Arhivele Statului Bucureşti, în fond Mănăstirii Tismana, dar fără an şi lună. Cei menţionaţi în text, Tudor, Filip, Mihai, Lepădat, Ene, s-au vândut ca rumâni. Probabil situaţia grea în care se găseau i-a determinat să facă acest gest, pe care în mod normal nu şi l-ar fi dorit. Au primit banii boierului, dar şi-au pierdut pământul şi libertatea. 16
Secolul XVII, fără dată
Adecă noi megiaşii ot Turceneşti, anume Tudor, Filip, Mihai, Lepădat, Ene, scrim şi mărturisim cu acesta al nostru zapis, ca să fie bună şi adeverită credinţă la mâna dumnealui Iovan Vist. Glogoveanul, cum să se ştie că ne-am tocmit cu dumnealui de a noastră bună voe fără nici o sâlă, de ne-am vândut dumnealui rumâni în ruptu. Însă să se ştie carele din noi câţi bani au luatu: i luat-am eu Tudor cu feciorii mei, câţi Dumnezeu îmi va dărui, ughi 23; şi eu Ene cu feciorii mei, câţi Dumnezeu îmi va dărui, ughi 18; şi eu Mihai cu feciorii mei, câţi Dumnezeu îmi va dărui, ughi 18; şi eu Lăpădat cu feciorii mei, câţi Dumnezeu îmi va dărui, ughi 10.
Şi am luat noi aceşti bani, toţi gata, în mâinile noastre ca să fim dumnealui rumâni, coconilor, nepoţilor, strănepoţilor, în vecie. Şi când s-a făcut acest zapis fost-au mărturie boeri …
Documentul din 3 aprilie 1635, dat de Matei Basarab atestă: „Dă domnia mea această poruncă, a domniei mele satului Turcineşti din judeţul Gorj şi tuturor moştenitorilor satului şi cu fiii lor, câţi Dumnezeu le va da, ca să le fie lor satului Turcineşti cu tot hotarul şi cu tot venitul din câmp şi din pădure şi din apă şi de peste tot hotarul din hotar până în hotar, după vechile hotare şi semne pentru că le este a lor din bătrâni şi dreaptă moşie şi de moştenire încă de mai înainte vreme din zilele altor bătrâni domni din vechime.” Egumenul Teodosie de la mănăstirea Tismana îi pârâse la vodă încercând să arate că satul era al călugărilor, intrând în conflict cu Stanciu şi Danciul din Turcineşti. Însă domnitorul şi divanul ţării au altă părere: „şi m-am încredinţat de adevărul domnia mea cu tot divanul cum că au fost toţi oamenii proprietari cu moşiile lor din vremile de demult, iar sfânta mănăstire Tismana n-a avut nici o treabă, apoi a rămas igumenul din sfânta mănăstire de lege şi de judecată dinaintea totului divan al domniei mele acum că mai multă treabă cu ei să nu aibă în veci”. Hrisovul confirmă moştenirea locuitorilor şi fiilor lor şi „niciodată de nimenea să nu fie clintiţi peste porunca domniei mele”.
Din păcate foarte multe documente referitoare la istoria acestui sat, din motive obiective, nu ne-au fost accesibile. Ele se găsesc la Arhivele Statului Bucureşti. Le vom enumera, poate cineva, în viitor, va avea acces la ele şi va completa respectiva monografie. În ordinea lor cronologică, acestea sunt următoarele, datând din anii: 1635 T 42/2, 1647 T 42/3, 1666 T 42/4, 1671 T 42/5, 1677 T 42/5, 1691 T 42/6, 1696 T 42/8 ŞI 60/11, 1698 T 42/11, 1706 T 42/14, 1708 T 42/15, 1720 T 85/93, T 1753 95/9, T 1756 42/16, T 1764 89/22, 1775 T 42/17, 1785 T 90/59, 1790 T 97/78, 1793 T 93/106, 1795 T 90/88. 17
Sunt mai puţin de 23 de documente, care ar fi oferit informaţii preţioase pentru secolele XVII şi XVIII. Ne-ar fi interesat mai mult situaţia satului, a comunei sub stăpânirea austriacă dintre anii 1718-1793. Generalităţi referitoare la mănăstirea Tismana se pot găsi în lucrarea lui Nicolae Dobrescu, „Istoria Bisericii Române din Oltenia în timpul stăpânirii austriace”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1906 18, dar fără nici o trimitere directă la satul Turcineşti.
Administrativ 19, a fost înregistrat în judeţul Gorj în 1818 (CAT) şi 1819 (CAT GJ). 20
A făcut parte din comuna Turcineşti: 186121, 1908 22, 191223, 191424, 192625, 193226, 194327, 195028, 195229, 195630, 196531(IN), Curtişoara 186532, 187333, 188734, 189635 (IN), este formată din satele Cartiu, Rugi, Turcineşti.
Face parte din plasele Ocolu: 1861, 186436, 1912, 1914, 192837 (IN), Tetila 1908(IN) 38, Novaci: 193239, 1943 (IN) şi din raioanele Tg-Jiu 1950, 1952, 1956 (IN), Gorj 1965 (IN).
A fost formată din satele Turcineşti 1861 (IN), Cartiu, Turcineşti: 1908, 1912, 1914, 1926 (IN), Cartiu, Rugi, Turcineşti: 1952, 1965 (IN).
Turcineştiul, practic, a fost sat mănăstiresc, iar anii şi documentele care atestă acest fapt sunt din anii: 1666 T42/4, 1691 T42/6, 1698 T42/11, 1756 T 42/16, 1775 T43/4, 1786 T43/9, 1795 T90/88, 1749 T96/12, 1756 T42/6, 1778 T96/10, 1793 T42/21, 1818 T91/28. 39 bis
Satul Cartiu este amplasat pe albia pârâului Cărtior, într-o depresiune creată de acesta, fiind în prelungirea satului Turcineşti, spre nord-vest. În componenţa sa intră două cătune: Jidovina şi Avrameşti. Satul, mai vechi decât ştim din documente, este atestat prin actul din 27 aprilie 1574 de Mihai Viteazul, care confirmă:
27 aprilie 1594
Din mila lui Dumnezeu, Io Mihai voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui Pătraşco voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Stoica şi cu fiii lui, Baca şi cu Vîlcu, fiul lui Stanciul, ca să le fie ocină în în satul Sâmbotin, toată, oricât se va alege din această pădure şi din apă şi din câmp şi din vatra satului, pentru că această ocină, ea le este dedină din moşi strămoşi. De aceea să le fie ocină de ohabă.
Şi iar au cumpărat Stoica şi Stanciul ocină în satul Sâmbotin, partea lui Vîlcul, toată, peste tot hotarul şi cu plaiul de vie.
Şi iar a cumpărat Stoica un ogor de varză de la Crăciun pentru 50 aspri gata.
Şi iar a cumpărat Stanciul o selişte de la Vîlcul şi de la Vîlsan pentru 190 aspri gata.
Şi iar a cumpărat Stanciul un plai de vie de la Neacşa pentru 140 aspri gata. Şi iar au cumpărat Stanciul şi Stoica o vie de la Lupîndea din Bîrleşti pentru 200 aspri gata. Şi iar a cumpărat Stanciul o vie de la Radul din Cartiu pentru 150 aspri gata.
Pentru aceasta, am dat şi domnia mea, ca să fie ocine de ohabă fiilor lui şi nepoţilor şi strănepoţilor şi de nimeni neclintit, după porunca domniei mele.
Iată şi martori punem domnia mea: jupân Mitrea mare vornic şi jupân Andreiu mare logofăt şi Andronie vistier şi Dumitrachi spătar şi Sîrbul stolnic şi Pana comis şi Manta paharnic şi Coci mare postelnic. Şi ispravnic, Andrei mare logofăt.
A scris Hamza luna aprilie 27 zile, de la Adam până acum, în anul 1594.
Io Mihail voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.
Zapisul din 16 octombrie 1642 dat de Matei Basarab îi confirmă moştenirea unui anumit Marcu :
16 octombrie 1642, Târgovişte
Matei Vodă confirmă lui Marco Postelnicul din Curte (sat dispărut) mai multe cumpărături în Curtişoara, Cartiu, precum şi mai multe răscumpărături de moşie.
Cu mila lui Dumnezeu, Io Matei Voevod şi Domn a tăată Ţara Românească nepot al marelui şi prea bunului bătrânului răposatului Io Basarab Voevod, dă Domnia Mea această poruncă a Domniei Mele slugii Domniei Mele Marcu postelnicul fiul lui Vâlsan din sat din Curte şi cu fiii câţi Dumnezeu îi va dărui, pentru ca să-i fie moşie în Curtişoara din judeţul Gorj, însă partea tatălui său, Vâlsan, toată ce au avut şi părinţii lui de peste tot satul 1/3 parte, din câmp şi din pădure şi din apă şi cu vecinii şi din siliştea satului depretutindeni vericât va alege de peste toate hotarele, pentru că este a lui bătrână şi dreaptă moşie şi moştenire de la tatăl său Vâlsan şi de la moşi şi strămoşi, încă de mai nainte vreme din zilele altor Domni bătrâni; iar apoi când a fost în zilele bătrânului, răposatului Alexandru Voevod, tatăl lui Mihnea Vodă, Vâlsan tatăl lui Marcu post. a vândut (stricat) două delniţe din sat din Curtişoara Bengăi din Târgu-Gilortului însă delniţa Ţintei şi delniţa lui Stănilaş; iar când a fost în zilele răp. Alexandru Voevod, Marcu post. nu s-a lăsat de moşia lui, ci a răscumpărat aceste două delniţe mai sus zise de la jupâniţa din Târgu-Gilortului cu 2600 aspri gata cu zapis de la mâna ei şi cu mărturii. Iar apoi când a fost în zilele răp. Mihnea Voevod, Vâlsan tatăl lui Marcu post, iarăşi a vândut din partea lui 24 delniţe din sat din Curtişoara lui Necula armaşul din Smârdeşteţ şi de atunci a fost tot la mâna lui aceste 24 delniţe; iar când a fost acum în zilele Domniei Mele, Marcu post. fără fraţii lui a răscumpărat aceste 24 delniţe din Curtişoara şi cu vecinii de la boierul Domniei Mele Cioană al 2-lea comis şi de la frate-său Gheorghe fiii lui Necula Armaşul din Smârdeşteţ cu 23000 aspri gata şi cu zapis de la mânile lor cu mare jurământ şi cu mulţi boieri mărturii scrişi în zapis anume din Fărcăşeşti Drăghici post. şi din Bibeşti Udrea post. şi din Dârmoaxa Mihai post. şi din Curte Nicola Ţangonescul şi din Drăgoieni … şi din Căpreni Pană paharnicul, şi Andrica şi Pană şi Dima şi popa Vlad; şi au pus Cioană comisul şi Gheorghe şi blestem ca oricare din neamurile lor ori din … lor or voi să întoarcă şi să calce şi să strice această tocmeală, acel om să fie blestemat, şi anatema şi afurisit de 318 sfinţi părinţi de la Nicheia. Am văzut Domnia Mea şi zapisul Cioanei comisul şi al lui Gheorghe fiii Neculei armaşul de răscumpărare la mâna lui Marcu post. cum s-a scris mai sus, şi a fost şi Cioană comisul înaintea Domniei Mele de faţă. Pentru aceasta Domnia Mea am dat lui Marcu post. pentru ca să-i fie lui moşie de moştenire cum a fost mai denainte vreme; şi iar să-i fie lui Marcu post. cu fraţii săi fiii lui Vâlsan moşie în sat Cartiu, însă să se ştie din teiul de sus al patrulea loc de arătură, din câmp şi din pădure şi din apă şi din vie şi din siliştea satului depretutindeni şi de peste toate hotarele vericât se va alege, pentru că este a lui bătrână şi dreaptă moşie de moştenire de la părinţii lui, de la moşi de la strămoşi; iar să-i fie lui Marcu post. o silişte de casă în Cartiu pentru că a răscumpărat-o Marcu post. de la Nica din Curpen cu 180 aspri de … de moştenire; iar să-i fie lui Marcu post. o silişte de casă în sat în Cartiu şi un loc în câmp pentru că l-a cumpărat Marcu post. de la Vâlsan din Cartiu cu 380 aspri gata; iar să-i fie lui Marcu post o vie … în sat în Cartiu cu 14000 aspri gata … au vândut aceşti mai sus zişi anume oameni ale lor moşii şi moşteniri ei de a lor bunăvoie şi cu ştirea tuturor megiaşilor din sus şi din jos şi din locurile dimprejur şi dinaintea Domniei Mele. Pentru aceasta am data Domnia Mea slugii Domniei Mele, Marcu post. pentru ca să-i fie moşie şi ohabă fiilor şi nepoţilor şi strănepoţilor lui şi de către nimeni neclătită după porunca Domniei Mele.
Iată deci şi mărturii am pus Domnia Mea, jup. Dragomir mare ban al Craiovei şi jup. Dumitru Dudescul mare Vornic şi jup. Radul mare Log. şi jup. Stroe mare Vistier şi jup. Preda mare Spătar şi Socol mare Stolnic şi Radul mare Comis şi Marcu mare Paharnic şi jup. Constantin mare Postelnic şi am scris eu Lăpădat Log. şi Ispravnic Radul mare Logofăt, am scris în oraşul de reşedinţă Târgovişte luna oct. 16 zile, anul 1642.
Actul din 27 aprilie 1594 40, dat de Mihai Viteazul, confirmă unui anume Stanciul o proprietate cumpărată în satul Cartiu: „şi iar a cumpărat Stanciul o vie de la Radu din Cartiu pentru 150 aspri gata.”
Celălalt document, din 5 iunie 162441, confirmă lui Buzea, care mai cumpărase pământ şi în Turcineşti, o proprietate în Cartiu. Satul apare sub denumirea de „Carteului”, textul fiind clar: „şi iar a cumpărat Buzea în Dealul Carteului două răzoare de vie de la vărul său Stoica, pentru 300 de aspri gata, în zilele lui Şerban Voevod.”
Foarte multe documente nu ne-au fost accesibile, fiind în fondul Episcopiei române, aflat la Arhivele Statului Bucureşti sau în fondul Mănăstirii Tismana. Satul este amintit în 1639 T67/1 42, 1642 DSRG 498-500 43, 1677 T42/544, 1843 ER 106/1745, 1855 ER 106/2646, sub denumirea de „Carteu”. Sub denumirea de „Cart” este menţionat în 1694 T 15/11, 31/147, 35/2. Denumirea de „Cartiu” este des întâlnită în secolul al XVII-lea: 1696 T 85/1548, 1817 ER 105/3149, 1818 ER 105/3550, 1821 ER 105/4051, 1832 ER 106/10, 1834 ER 106/13, 1835 ER 105/49-52, 1845 ER 105/58, 1846 ER 105/59, 1856 ER 106/27, 1870 ER 106/40, 1871 ER 106/42. apare şi sub denumirea de „Cartu” în 1835 ER 105/48.52
Denumirea de „Carteul” o întâlnim şi în surse geografice: 1722 53, sau Cartul în 1778 54, 1835(PR) 55, 1853 (HR II)56, 1872 (DTSR)57, 1892 DGG58 şi „Cartiul” în 1898 în MDG. 59
Din punct de vedere administrativ este amintit în 1818 (CAT GJ 1818) şi 1819 (CAT GJ 1819) aparţinând plaiului Vulcan (IM 1840).
A făcut parte din comunele Cartiu (IN 1816, 1865, 1873, 1887, 1896, 1899), Turcineşti (IN 1908, 1912, 1926, 1932, 1943, 1950, 1952, 1956, 1965), Bumbeşti-Jiu, 1930 (IN 1932).
În 1861, 1864, 1865, 1875 face parte din plasa Vulcan (IN), iar plasa Ocolul Vulcan ţine în anii 1887, 1896, 1899.
În componenţa sa intrau Cartiu (IN 1861), Cartiu, Porceni-Moşneni, Porceni-Birnici şi Sâmbotin (IN 1865, 1887, 1896).
Satul Horezu este plasat la nord-vest de Turcineşti şi Cartiu, fiind aşezat pe dealuri separate între ele şi formând mai multe uliţe: Brătoi, Văleni, Gruiul Lung, Gruiul Scurt, Strâmba şi Padina.
Pentru prima oară, deocamdată, este amintit în 1620 de Gavril Voievod Movilă, care îi întăreşte lui Dumitru din Hurez: „stăpânire peste mai multe părţi de moşie de cumpărătură, o silişte de casă în Hurez şi o livadă cumpărată de la Voicul, un loc în deal la vie şi o jumătate de silişte cumpărată de la Vâlcan şi încă un loc de la Vâlcan din Hurezi la Negrota cu 20 aspri şi o zeghe de cioareci şi un loc de la Benga şi când a murit Oprea din Hurezi a lăsat o vie lui Dumitru pentru că îi era dator 800 de aspri şi s-a plătit cu acea vie în sat la Hurezi, de moştenire de la aşezarea locului o arată martorii: Pătraşcu, Cornea, Lupu, Stoica, Danuţ, Raduţea din Hurezi, Sbarcea, Danciu, Balboe din Rugi, din Lancari Cazleci şi Ion, din Văleni-Vâlcu şi Pilea. Şi au dat adălmaş 15 vedre de vin…”
La 30 septembrie 1703 avem zapisul lui Pătru, acesta fiind fiul lui Dumitraşcu Dorotea din Găureşti, prin care primul vinde lui „Anghel din Văleni partea sa de moşie”. Documentul a fost scris de Alexandru al lui Schileariu din Drăgoieni.
Un alt document din 13 august 1755 atestă faptul că un Staicu Renghea a făcut hotărnicirea muntelui Zănoga din judeţul Gorj între locuitorii moşneni din Schela şi Porceni. Fostul mare pitar Răducan Brăiloiu şi fostul mare pitar Radu Bengescu i-au împărţit pe locuitorii din Schela şi Porceni, mărturisind pentru vechile hotare diaconul Gavril din Curpen, Ion Benga şi Vasile Dijmărescu din Hurez … „având ca hotare: pe apa porcului în sus spre muntele până la obârşie înspre fântână şi munţii Hurezului şi până la Prislop în sus, pe râul Prislopului în jos în botul Căpăţânii, de aici pe Şuşiţa în jos, pe hotarul Curpenului şi de aici pe drum în sus, pe drumul ce l-au făcut nemţii… şi pe apa Hărăborului în jos până la fântâna Caleanilor şi iasă în Gruiul Muierilor în apa ce se cheamă Cartu şi apucă pe apa Cartului în jos în hotarul Hurezului.”
Satul Horezu apare în timp sub mai multe denumiri: Horez, Huresi, Hurez, Hurezi, Hurezu, Urez. Pentru prima oară ar fi atestat în 1620 (CDTR II 549), SRG 399. Apoi este amintit în 1631 (Iorga SD XII 219), 1661 (Ghibănescu SIVI 86). Sub denumirea de Hurezi îl întâlnim în documentul din 1668 (T 39/8), iar de Urezi în 1704 (Ghibănescu SIVI 143-5). Hotarul satului este amintit în 1786 (DL 13/27), document extrem de valoros, dar care se află în colecţia Mănăstirea dintr-un lemn.
Din surse geografice satul este amintit sub denumirea de Huresul în 1722 (Schwantz)78, Uresul în 1778 (Bauer 214) şi 1790 (Specht), Orezs în 1808 (Freihem), 1815 (Fotino), 1835 (PR) , Hurezu în 1853 (HR II), 1856 (Figely), 1892 (DGG), Horezul 1898 (MDG).
Trei documente am reuşit să le găsim, unul din 17 septembrie 1765, al doilea din 24 februarie 1792 şi al treilea din 24 februarie 1795.
Actul din 1765 atestă hărnicia făcută de către Ştefan Brăiloiu şi Constantin Bălteanu a moşiei Sâmbotinului, către moşia Hurezului, a Porcenilor, a Jupâneştilor şi a Hărăborului.
17 septembrie 1765 – Ştefan Brăiloiu şi Costandin Bâlteanu hotărăsc moşia Sâmbotinului (Gorj), către moşia Hurezului, a Porcenilor, a Jupâneştilor şi a Hărăborului.
Din porunca dumnealui Radului Brăiloiu biv vel pitar şi dumnealui Radului Râioşan postelnic şi a dumnealui Petre Rudăreanu postelnic, fiind rânduiţi noi doi boieri ca să mergem la hotarul Sâmbotinului, unde avea pricină Hristea Cărtianu şi Florea Negulescu şi Vlăduţu Bercu ot Sâmbotin cu cetaşii lor, cu Văchin Dijmărescu şi Pătru Pătrăşcoiu ot Hurez cu cetaşii lor, pentru sămnele hotarelor din sus spre pădure; şi deci mergând noi acolo în faţa locului fiind amândouă părţile faţă, aducând şi oameni bătrâni mărturii, de ne-au pe unde au pomenit semnele hotarălor şi vechile stăpâniri, arătându-ne şi pietrile hotarului din jos despre hotarul Poenarilor, în culmea dealului Surilor de piatra ce este hotar; de acolo culmea până în piatra din culmea dealului lângă via lui Cojniţă; de acolo… până în piatra din Slemea trifoiului; de aici în Piatra Albă, unde au jurat trei oameni bătrâni ai Hurezului, anume… bătrân de ani 100, Ion Beuran de ani 80, Dumitru Eftimiu de ani 40, cum că aici este hotaru Sâmbotinului despre Hurez, de aici spre răsărit, drept în Curmătura cea Mare, de la deal de Gruiu Viei şi drept în Valea cea Mare; de aciia peste mijlocul Lazului tot drept în deal în gura Colnicului Bătrân, ce este colţu hotarului Hurezului; de aci marginea pădurii în sus asupra muntelui, până în hotarul Hărăborului, aci unde au jurat trei oameni bătrâni ai Sâmbotinilor, anume Pătru Popeci ot Porceni, de ani 50, Constantin Poliţă ot tam, tot de ani 50, Hiera Poliţă de ani 40, cum că până aci este hotarul Sâmbotinilor despre Hurez şi stăpânire veche; de aci pe lângă hotarul Hărăborului, spre răsărit Scoaba în vale în apa Viezuroiului în jos, până unde să împreună Sâmbotinelile, şi tot apa în jos, până la Viezuină; de aci drept în deal în Curmătură, la copacii ce însemnaţi, despre hotarul Porcenilor şi despre al Jupâneştilor; şi pe culme în jos până în colnicu Jupâneştilor şi tot culmea în jos până în hotarul Sâmbotinului şi o moară ce este într-această moşie, care au fost la Hristi Cărtianu şi au fost luat-o Văchin Dijmărescu de un an şi trei luni fără judecată, care şi la aceasta, după zapisă şi carte de hotărnicie ce am văzut la mâna Hristi Cărtianu, fecior popii lui Iordache, şi alte mărturii oameni bătrâni, care au scos de faţă numitu Hristea, am dat şi noi această carte, ca să aibă a stăpâni mai sus numitu Hristea cu bună pace de către Văchin Dijmărescu şi de către cetaşii lui. Dar mai răspunsă Văchin cum că această moară ar fi plătit-o de morărit, cerându-şi banii ca să i se întoarcă. Şi la aceasta am găsit cu cale ca Hristea, feciorul popei lui Iordache, ce este mai sus numit, să-i întoarcă acesta banii cu dobânda lor, după cum va putea mărturisi că au luat şi el de la neguţători acestui Văchin; şi acest Văchin, iarăşi după cum va primi cartea de blestem pentru venitu morii şi al moşiei, încât au fost sub stăpânirea acestui Văchin, să-i împlinească lui Hristi mai sus numit, fiindcă fără nicio judecată au stăpânit moşia cu moara. Drept aceia şi noi, după cum am găsit cu cale şi cu dreptate, am întărit cu iscăliturile noastre, ca să aibă pace unii de cătră alţii, şi pricină între dânşii să nu mai fie.
Actul din 3 septembrie 1792 este datorat intervenţiei izpravnicilor din judeţ care trebuie să intervină la Episcopia Râmnicului. Motivul: acesta să facă o carte de blestem, cu ajutorul căreia să se afle adevărul în pricina Coiculeştilor din Hurez, cu Necula Moşilă, de loc din Schela. Modalitatea de a rezolva litigiul este ingenioasă, „carte de blestem”, ştiindu-se frica de Dumnezeu pe care o aveau oamenii pe atunci. Coiculeştii susţineau că aveau şi ei pământ la hotarul Schelei, cei ai lui Nicolae Moşilă negau această afirmaţie. Transcriem, din nou, o parte a blestemului, care mie, cel puţin, mi se pare cumplită astăzi, nu mai vorbim de cei de atunci: „fierul, arama şi pietrele să se topească şi să putrezească, iar trupul aceluia, după moarte să rămâie întreg şi neputred, parte şi lăcaş să aibă la un loc cu Iuda şi cu afurisitul de Arie, iar când va mărturisi adevărul, ertăciune va avea.”
Vom face o mică paranteză, pentru că de multe ori este utilizat numele lui Arie în sens negativ. În oraşul Alexandra din Egipt, preotul Arie a ridicat o problemă care va conduce la grave dispute în sânul Bisericii. El afirma că dacă Fiul este născut din Tatăl, Tatăl existase dinaintea Fiului, deci acesta nu era homousios, consubstantial cu Tatăl. Considerată de ortodocşi o erezie, este condamnată în iulie 325, în cadrul celebrului Sinod de la Nicea. Acesta stabilea: Christos este „Fiul lui Dumnezeu, născut, iar nu făcut, consubstanţial cu Tatăl”. De aceea persoana acestuia are conotaţii negative pentru ortodocşi, fiind considerat eretic de către ortodocşi şi pus tot timpul alături de Iuda.
Administrativ face parte din comunele: Horezu 1861, 1865, 1873, 1887 (IN), Schela – 1908, 1912, 1926, 1932, 1950, 1952, 1965 şi Turcineşti 1943 (IN). În anul 1930 a fost inclusă în C. Bumbeşti-Jiu (1932) IN.
A figurat în plasele: Vulcan -1861, 1865, 1873, 1887 (IN), Ocolul Vulcan-1896, 1899 (IN).
A fost formată din satul Horezu 1861, 1865, 1887 (IN) şi Arsurile, Horezu, Pajiştile 1895 (IN).
Satul Rugi este amplasat pe dealul din din partea de nord-vest a Turcineştiului, practic fiind o aripă laterală a acestuia. Probabil satul este mult mai vechi, dar documente despre această localitate apar abia din timpul lui Mihai Viteazul. Actul este datat între 1593-1601 (probabil 1597), când Stan al Blăjoaiei vinde lui Barbu Cluceru din Rugi o parte din moşia lui din drăgoieni. Stan şi Barbu au făcut frăţie, „dar în cele din urmă nu se înţeleg”.
Alt document datează din 8 septembrie 1623, fiind emis la Târgovişte. Domnitorul Alexandru Voievod confirmă proprietăţile lui Dobre şi ale fiilor săi din satul Rugi.
8 septembrie 1623, Târgovişte
În Târgoji 1841 Avgust 15 – Începerea traducerii hrisovului adus de 4 inşi din satul Rugi, jud. Gorj plaiul Vâlcanului, anume: Dan Hortopan, Dragotă Hortopan, Nicola Hortopan şi Ion Hortopan.
Cu mila lui Dumnezeu, însuşi Alecsandru voevod şi domn în tot pământul Ungurovalahicesc, fiul marelui şi preabunului Radul voevod, nepotul răposatului Mihnea voevod. Dă domnia mea această poruncă a domnii mele lui Dobre din Rugi şi cu fii săi, câţi Dumnezeu i-au dat, spre a-i fi o vie în sat, moşie, fiindcă a cumpărat-o de la naşu său Lepădat, cu preţ 830 de bani gata şi cu un loc împrejurul viei, în preţ 130 de bani. Şi când au cumpărat această de mai sus zisă vie şi cu locul de împrejur, a pus oameni buni de împrejurul locului martori şi adălmaşi, anume: Stanciul şi Stănilă al Pascului şi frate-său Pătru şi Mihăilă şi Radul şi Coică şi Datcul şi Stroe al lui Zbârcea şi Vlădilă şi Stanciul şi Totoiu şi Radul şi au băut adălmaş 2 vedre de vin, 100 de bani. Şi tot a ţinut-o Dobre cu bună pace multă vreme şi a lucrat-o, până când a făcut via bună. După aceea în urmă, Lepădat dacă a văzut că e via bună, dar el a vrut să se întoarcă, ci n-au putut de aceste mărturii, şi a rămas de lege înaintea domniei mele.
Şi iarăşi a cumpărat Dobre de la Ursul o livede cu dumbravă, cu preţ 350 de bani; şi iarăşi a cumpărat Dobre de la Vlad, pentru 50 bani gata; şi iarăşi a cumpărat Dobre o dumbravă de la Ursule, însă dumbrava de scoruşi, în preţ de 180 de bani gata.
Şi iarăşi a cumpărat tatăl lui Dobre, Cornea, o selişte de casă de la acelaşi, în preţ de 560 de bani gata.
Iarăşi a cumpărat Cornea de la Idil o ţarină cu preş de bani gata 50; iarăşi a cumpărat Cornea o ţarină de la Palavul, în selişte, cu 200 bani.
Şi iarăşi a cumpărat Cornea de la acelaş o dumbravă, din valea Stejarului până în colnicul din mijloc, fiindcă a cumpărat-o de la Mogoş şi de la frate-său Bocea din Alecseni, pentru 200 bani gata.
Şi iarăşi a cumpărat Cornea de la Vladul Stârcea o funie de moşie cu preţ 350. Şi iarăşi să fie a lui Dobre moşie în Hăbor (acum zisă Hărbor), de peste tot locul, şi în plaiu, fiindcă această de mai sus zisă moşie a fost dat-o Tode zestre fii-sei Neacşei, în urmă a rămas moşia pe mâinile nepoţilor lui Dobre.
Iarăşi să fie în Găureştii a lui Dobre o dumbravă în Gorănet (acum ce se zice Cornet), ci însă să o împartă cu Ion şi cu fratele lui, Radul, fiii moşului Dobre, să ţie a treia parte, iar Ion cu frate-său, 2 părţi.
Şi la acest aşezământ au fost şi văditori (marturi) atunci: Ivan Chiulan şi Stoian şi Cernat bătrânul şi Vâlcul şi Coţuş.
Şi iarăşi a cumpărat Cornea de la Pârvu, nepotu-său de frate, o mejdină de pe lângă hotar, cu preţ 60 de bani gata (carii cumpărături se găsesc din vii la vale până în celălalt hotar spre amiazi, spre răsărit şi spre apus).
Au vândut dar, aceşti de mai sus zişi, această moşie mai sus pomeniţilor oameni de a lor bună voie, cu ştirea megiaşilor de prin prejurul locului, din sus şi din jos şi de înaintea domnii mele. Drept aceea am dat şi domnia mea de a-i fi moşie ohabnică (proprie), lui şi fiilor lui şi nepoţilor şi strănepoţilor lui şi de nimenea cinstit, după hotărârea domniei mele.
Iată dar şi mărturi puiu domnia mea pă: jupân Papa marele dvornic şi jupân Aslan marele logofăt şi jupân Hrizea marele vistier şi jupân Nicola marele spătar şi jupân Vârtolomeiu marele stolnic şi Bratul marele comis şi Gorgan păharnicul şi jupân Trufanda marele postelnic. Şi ispravnic Aslan marele logofăt.
Am scris eu Dumitru în oraşul Târgovişti în luna lui septembrie, ziua a 8-lea, de la Adam până acum în anul 1623.
Acestaşi însuşi Alecsandru voevod, cu mila lui Dumnezeu, domn.
Acest hrisov adus fiind de patru inşi din satul Rugii, jud. Gorj – plaiul Vâlcanului; anume Dan Hortopan, Dragotă Hortopan, Nicola Hortopan şi Ion Hortopan s-au tradus întocmai de subtînsemnatul privilegheat tâlmaci acum la anul 1841 august 15, în oraşul Târgorj, capetala jud. Gorj, precum în tradusa copie a sa se vede însemnată cu aceastăşi dată de mai sus arătată. Şi cu aceastaşi iscălitură şi pecitie a traducătorului.
Locul peceţii sale
Peşacov
Informaţiile sunt valoroase deoarece ne prezintă o familie, care avea o situaţie materială bună, fapt atestat de cumpărăturile pe care le putea face: Dobre cumpără vie de la Lepădat, un loc în jurul viei (960 de bani). Toată familia se implică în afaceri, tatăl lui Dobre, Cornea, cumpărând şi el o silişte de casă, ţarini de la Idil şi Palavul, dumbravă în Valea Stejarului de la Mogoş şi fratele acestuia Bocea din Alecseni. Cumpărăturile lor se extind şi la comuna vecină din ziua de azi, Sâmbotinul, unde au pământ la Hărăbor.
Toate informaţiile din document atestă existenţa unor ţărani moşneni cu situaţie bună şi mai multe familii, nu doar una singură, care sunt preocupaţi mereu de mărirea averii pe care o aveau.
Din 12 aprilie 1812 dispunem de un document care relatează conflictul dintre Dumitrache Bibescu biv vel log., moşnenii rugeni şi Smaranda, soţia lui Ghe. Zogorianu, pentru muntele Straja.
12 aprilie 1812 – Departamentul de patru judecată în pricina dintre Dumitrache Bibescu biv vel log., moşnenii Rugeni (Gorj) şi Smaranda, soţia răp. Treti vist. Gheorghe Zogorianu, pentru muntele Streaja.
De la Departamentu de patru
Dumnealui biv vel logofăt Dimitrache Bibescu, prin jalbă au arătat cinstitului divan că în leat 1809 au cumpărat de la moşnenii Rugeni muntele lor Streaja şi câţiva stânjeni de moşie din ţară, din sud Gorj, prin răposatul treti vistier Gheorghe Zagorianu, ce-l avea purtători de grijă în partea locului la trebile dumisale, numărându-i în mâna mortului taleri 5539 pentru cumpărătoarea muntelui şi acelor stânjăni, luând dumnealui de la răposatu şi foae de câţi bani au dat la fieştecare moşnean. Şi aşa s-au ţinut încredinţat până acum. Acum vede dumnealui că unii din moşnenii Rugeni au venit de au arătat la dumnealui că taleri 1381 nu i-au luat de la răposatu vistier, şi cer de la dumnealui a li să împlini. Pentru care pricină au şi scris la dumnealor boerii ispravnici ai judeţului, ca să cerceteze pricina aceasta, să vază de au dat răposatu vistier toţi banii aceştia moşnenilor Rugeni sau nu, şi dumnealor face răspuns că au adus pă Smaranda, soţia vistierului, de faţă cu moşnenii înainte dumnealor, căreia la întrebarea ce i-au făcut numita cu un cuvânt au arătat că toţi banii aceia i-au dat răposatul soţul său moşnenilor; şi fiindcă acum să află aici atât moşnenii Rugeni cât şi Gheorghe Mărculescul vechilul vistieresii, care moşnenii nu încetează cu cererea banilor, şi ca să să dea lămurire pricinii, de aceia au arătat cinstitului divan că să să orânduiască la judecata noastră spre mumbaşiru cel orânduit, înfăţişând pe amândouă părţile înaintea noastră, faţă fiind şi dumnealui Ştefan logofeţel, vechilul dumnealui logofătului Bibescul; şi ca să dovedim de au dat vistieru Gheorghe toţi banii, acei taleri 5539, moşnenilor sau nu, s-au întrebat mai întâi Gheorghe Mărculescu, vechilul vistieresii, să arate de au primit răposatu vistier Gheorghie acei taleri 5539 de la dumnealui logofătu Bibescu pentru cumpărătoarea acelui munte şi acelor stânjeni din ţară, şi de ştie să fi dat la moşneni sau nu. Şi zisă că ştie cu adevărat că i-au primit răposatul de la dumnealui logofătul Bibescu, dar de i-au dat toţi aceşti bani la moşneni, iscălită dă răposat, în care arată pă fieştecare moşnean ce bani au luat. După a cărui arătare, li s-au zis de judecată moşnenilor ca să ne dea acea foae de primirea banilor, care foae arătând-o judecăţii, să văzu cu leat 1810 februarie 12, iscălită de răposatu vistier Gheorghe, în care arată câţi bani au dat şi la cine. După care foae făcând noi socoteala, vedem că din taleri 5539 ce au primit răposatu vistier de la dumnealui logofătu Bibescu ca să dea moşnenilor pă acel munte şi pă acei stânjeni din ţară, au dat numai trei condee, adecă 1011 din taleri 5539 ce i-au luat vistieru de la dumnealui logofătu, şi taleri 320 din taleri 400 ce zice că i-au dat unui Stan Ortopan care este dus peste Olt, care nu să ştie de i-au dat, căci aceluia nu i să cădea să-i dea banii aceştia; şi taleri 50 ce-i tăgăduesc moşnenii, cu cuvânt că nu i-au luat, care fac taleri 1381, după cum mai sus am arătat. De aceia noi, după cercetarea ce am făcut, găsim cu cale ca Smaranda soţia vistierului Gheorghe să aibă a plăti toţi aceşti taleri 1381 cu dobânda lor pă doi ani, de când i-au primit soţul ei de la dumnealui logofătu Bibescul ca să-i dea moşnenilor şi numitul i-au ţinut până acum. Iar pentru taleri 45 ce mai cer moşnenii de la pârâta, cu cuvânt că numita ştia că răposatul soţul ei nu le-au dat aceşti bani şi umbla ca să-i mistuiască, şi ei prin judecăţi ca să-şi afle dreptatea i-au cheltuit, măcar că nu este obiceiul pământului, dar de vreme ce numita au ştiut că soţul ei nu i-au fost dat moşnenilor, nu trebuia pârâtă ca să mai facă pă moşneni să umble cheltuindu-să prin judecăţi, ci să cuvenea ca să le dea banii făr de niciun cuvânt de pricinuire. Pentru aceia ni să pare că ar fi cu cale ca şi acea cheltuială de taleri 45 să o plătească numita moşnenilor. Iar hotărârea rămâne a să face de cinstitu divan.
1812, aprilie, 12 Gheorghe… Treti logofăt
Moşnenii îl acuzau pe Zogorianu că nu le-ar fi dat toţi 1381 de taleri din suma totală de 5539 taleri. Instanţa le dă dreptate moşnenilor, hotărând: „găsim cu cale ca Smaranda, soţia vistiernicului Gheorghe să aibă a plăti toţi aceşti taleri 1381 cu dobânda lor pe doi ani”. Tot instanţa îşi şi justifică hotărârea, afirmând: „să nu mai facă pe moşneni să umble cheltuindu-se prin judecăţi, ci se cuvenea să le dea banii fără nici un cuvânt de pricinuire”. Ba, mai mult, o obligă pe doamna Smaranda să plătească moşnenilor, 45 de taleri, cheltuieli de judecată.
În documentul din 10 iulie 1644, dat de domnitorul Matei Basarab, cu menţiune specială pentru Drăgoieneni, este amintit şi actul de înfrăţire dintre Stan Blaj şi Barbu. Vine să confirme actul din 1593-1601, dat în timpul domniei lui Mihai Viteazul.
Satul este amintit sub denumirea de Rugi(i) în: 1834 (RV DI 39/9), 1636 DSRG 468-71, 1668 (T 39/8), 1694 (T 31/1), 1696 (T 42/7), 1720 (T 85/93), 1835 (ER 105/52), 1850 (RV DI 39/32), 1694 T 15/11, 1696 (T 39/32). Sub denumirea de Ru(gi) apare în 1698 (T42/11), Rogi 1704 SI V 143-5. Hotarul Rugilo(r) apare în 1815 (ER 105/29) şi 1835 (ER 105/49). Ultimele două documente, extrem de valoroase, aflate la Episcopia Râmnicului, nu mi-au fost accesibile.
Satul are şi alte denumiri: 1722, Rudsi (Schwantz), 1835-PR, 1853 HR II, sau Rudi 1856 (Flygely), 1864 (Szathmary), 1872 (DTSR), 1898 (MDG).
Din punct de vedere administrativ este înregistrat în judeţul Gorj în 1818 (CAT GJ) şi 1819 (CAT GJ).
A făcut parte din comunele: Rugi: în anii 1861 (sub denumirea de Ruci), 1865, 1873, 1887, 1896, 1899, 1926, Schela: 1908, 1912, 1932(IN), Bumbeşti-Jiu: 1930 (IN 1932), Turcineşti: 1943, 1950, 1952, 1956, 1965(IN).
A făcut parte din plasele Vâlcan: 1861(IN), 1865, 1873, Ocolul Vâlcan: 1887, 1896, 1899(IN) şi Ocolu 1926 (IN).
A fost formată doar din satul Rugi în anii: 1861, 1865, 1887, 1896, 1926 (IN).